Coffee, more coffee!

Si ce dacă sunt dependentă:

"Cafeaua consumată în cantităţi moderate - două ceşti pe zi - ne ajută creierul, datorită proprietăţilor sale stimulatoare, prin conţinutul în cofeină. „Cafeaua creşte cu 10% viteza de transmitere a informaţiilor spre creier, atenuează semnificativ scăderea concentrării şi moleşeala apărută după mese, ameliorează timpul de reacţie, creşte forţa, atenţia şi eficacitatea”, afirmă dr. Mihaela Bilic, medic specialist diabet, nutriţie şi boli metabolice. În plus, „cu două-trei ceşti de cafea pe zi suntem mai deştepţi şi mai capabili de a duce la bun sfârşit activităţile fizice sau intelectuale”, susţine nutriţionistul". (Gandul)

Să fie mit sau nu ?

E 1 :10 când scriu acest mic post. Şi nu e din cauza căldurii, nici a emoţiei examenelor. Dar cartea lui Lucian Boia, “Istorie şi mit în conştinţa românească” mi-a acaparat atenţia în aşa măsură încât am simţit nevoia să o menţionez.
Mai jos găsiţi un citat pe care îl consider revelator pentru modul de a fi românesc. Din lipsă de idei personale, le reiau pe cele ale unor oameni inteligenţi

“Suntem prea încărcaţi de frustrări şi complexe, şi de aici sentimentele contradictorii, şi în egală măsură păgubitoare de inferioritate şi de superioritate. De aici atitudinea deloc firească faţă de “ceilalţi”. Dramatizăm prea mult raporturile cu “străinii” şi cu noi înşine. Ar trebui să ne “normalizăm”, să înţelegem că nu suntem nici mai buni, nici mai răi, nici mai capabili, nici mai puţin capabili. Suntem, pur şi simplu, o naţiune europeană ca toate celelalte” [..]
“Poate vom încerca, nu să uităm istoria, dar să fim ceva mai puţin obsedaţi de ea. Privim prea mult spre trecut (spre un trecut cu uşurinţă mitificat) şi prea puţin în prezent şi spre viitor. Nu avem ce învăţa de la Stefan cel Mare şi Mihai Viteazul, şi nici măcar de la oamenii politici ai perioadei interbelice[..] Trebuie să dovedim că România înseamnă ceva, astăzi”

După cursul de mitologii politice, stau de două ori să mă gândesc dacă nu cumva ceea ce afirm e rezultatul unei mitificări.


(fotografie preluată de pe librariabucuresti.com)

Un articol interesant despre regândirea Europei şi modul în care Occidentul ar trebui să-şi asume o parte din istoria Estului l-am găsit în numărul curent al revistei Dilema Veche. Tocmai când terminasem de scris o recenzie la o carte cu un subiect asemănător. Va invit deci la lectură aici.

Gânduri...

Am visat să plec la studii în străinătate de când eram în şcoala primară. Ideea m-a fascinat dintotdeauna. La întrebarea “Ce ai face dacă ai câştiga la loto?” eu răspundeam invariabil “aş pleca la studii în afară”. Am urmărit întotdeauna cu interes şi curiozitate emisiuni despre licee şi universităţi din alte locuri, invidiindu-i pe cei care puteau studia într-un mediu plăcut, stimulant sau în condiţii mai mult decât excepţionale. In liceu am ales să particip la un proiect Comenius- un schimb între un liceu din Italia şi liceul meu. Am muncit cu entuziasm şi mi-am sacrificat mult din timp visând la momentul experienţei multiculturale, la clipa când voi cunoaşte alţi tineri, alte locuri, alt mod de predare. N-am mai ajuns acolo în cele din urmă, dar asta e altă poveste...
In facultate m-am abonat la câteva grupuri de discuţii unde se postau anunţuri pentru training-uri, şcoli de vară sau conferinţe în Europa. Am aplicat la câteva dar nu am fost acceptată. Experienţa mi-a fost însă de mare folos. La scurt timp m-am înscris pentru o bursă Erasmus. Tot în Italia. Am plecat pentru 6 luni. Mi-a plăcut la nebunie. Si am prelungit. Am stat un an. Si m-am întors. Dezorientată, debusolată, nostalgică....5 luni nu am ştiut ce e cu mine.
Mai apoi mi-am dat seama că trebuie să aplic la un master. Unde? Tot în străinătate, bineînţeles. Si am aplicat. Am ales totuşi să rămân în ţară, nemulţumită de ceea ce mi se profila. Dar căutarea nu s-a terminat. Am continuat să aplic: CNBSS, Bursa Guvernului Francez, etc.
Am primit o bursă de trei luni cu destinaţie la alegere. Si m-am oprit. Am hotărât că nu mai vreau să plec. Că vreau să construiesc, să clădesc, să edific. Ce? Nici eu nu ştiu. Mă aflu pe un munte şi sunt numai la baza lui. Mă caţăr, mă agăţ dar nu ştiu exact unde e vârful. Ştiu doar un singur lucru : NU mai vreau să plec în străinătate.
Cel puţin deocamdată 

Latest news

V-ati intrebat probabil ce mai fac. De ce nu am mai scris. Ce se intampla cu mine. To say the least, tocmai am scapat de o perioada extrem de agitata. Examene importante, noi oportunitati de voluntariat, sfarsitul stagiului la Centrul de Informare ONU. Multe emotii, regretul de final dar si satisfactia cuvintelor de apreciere de la persoanele cu care am lucrat zilnic. Cam asa as descrie pe scurt aventura care a inceput la sfarsitul lui ianuarie si s-a terminat, din pacate, azi:

Experienta mea cu Centrul de Informare al Natiunilor Unite a insemnat multe lucruri: de la la indeplinirea responsabilitatilor de fiecare zi pana la participarea la un festival international, tot ceea ce am realizat a lasat un impact puternic asupra mea.
Mai mult insa decat statutul de stagiar al Natiunilor Unite, ceea ce m-a imbogatit spiritual si profesional a fost contactul cu o persoana care mi-a fost un indrumator, un mentor. Venisem cu experienta si totodata dezamagirea anilor de facultate. Profesori care isi vedeau meseria circumscrisa exclusiv la orele de curs. Prea putina apropiere, prea multa indiferenta, libertarianism dus pana la extrem. In acest context, contactul cu o persoana care sa iti ofere un punct de reper, care sa te invete responsabilitate si seriozitate, care sa iti inspire incredere dar si entuziasm a fost poate cel mai mare castig de pe urma experientei cu sistemul ONU.
Orice experienta profesionala sau personala porneste mai intai de la oamenii pe care ii cunosti si care iti raman in memorie.

“One World” este un festival de documentare pe teme legate de drepturile omului care se va desfãşura la Bucureşti între 18 şi 23 martie 2009. Festivalul este la a doua ediţie dupã cea de anul trecut şi se mândreşte cu o serie de proiecţii deosebit de interesante. Ceea ce aduce însã în plus este nu atât calitatea filmelor ci şi faptul cã spectatorii se pot întâlni chiar cu regizorii sau cu personajele filmelor vãzute.
Din puţina mea contribuţie la realizarea evenimentului, recomand cu cãldurã urmãtoarele filme:
-“Letter to Anna”- documentar despre viaţa şi asasinarea jurnalistei Anna Politkvoskaya;
-“Let’s Make Money”- care aratã cã totuşi criza financiarã a fost prevãzutã;
-“The Fortress”- despre viaţa imigranţilor ilegali din Elveţia
-“She’s A Boy I Knew”- relatãrile emoţionante ale unui transsexual.
-“Burma VJ”- urmatã mai apoi de o dezbatere cu un cãlugãr budist, disident birmanez.
Programul festivalului şi mai multe informaţii puteţi gãsi aici. Eu de-abia aştept sã merg! Ne vedem acolo!

Educaţie reloaded

Luna martie se anunţă deja extrem de interesantă. Astăzi am participat la una dintre conferinţele Mentorship, proiect organizat de Asociaţia Oricum. Trei invitaţi deosebit de interesanţi care şi-au împărtăşit din experienţă de viaţă şi cea profesională : Cristina Bălan- Centrul de Informare ONU la Bucureşti (şi persoana cu care lucrez în mod direct zilnic, hehe), Stela Serghiuţă- coordonator programe Fondul ONU pentru Populaţie şi Ambasadorul Olandei la Bucureşti- Jaap Werner. O ocazie excelentă de a pătrunde un pic în lumea diplomaţiei, de a înţelege mai bine rolul funcţionarilor internaţionali.
Regret faptul că organizarea s-a dovedit deficitară iar mediatizarea a fost aproape nulă.
Sfaturile de carieră, posibilităţile de dezvoltare profesională precum şi compania unor oameni pregătiţi şi inteligenţi m-au făcut totuşi să nu regret cele 2 ore acordate evenimentului.